|
Bărbaţii. Acest apex al selecţiei naturale, această maimuţă 2.0 ajunsă la stadiul de a sări din cracă în cracă cu puterea minţii. Bărbat fiind, ar fi trebuit să scriu tot articolul ăsta la mai mult ca perfect!
Până la urmă, ce ar putea fi în neregulă cu un monolit policrom de raţiune şi simţire? Ce ar putea tulbura gândurile mândrului Apollo, cocoţat în vârful sanctuarului din Delos? În umila-mi opinie, mai nimic.
În primul rând, suntem mult prea comunicativi. Când, prinşi în mrejele activităţii zilnice (precum excavatul de chipsuri), vă învăluim cu atenţia noastră şi vă întrebăm suav “S-a întamplat ceva?”, voi ne răspundeţi cu voci de căprioare îndoliate: “N-am nimic...”. Apoi, cu un oftat prelung, vă uitaţi la noi cu ochişori mici şi şuşotiţi în gând “Azi nu eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit”. Nu mai bine ne ţineam noi gura?
În al doilea rând, avem un defect cât se poate de vizibil. Arătăm bine în orice. Tricou negru, blugi negri şi pantofi de culoarea tăciunelui? O simplă declaraţie împotriva modei de consum. Maieu, izmene lungi şi gumari portocalii? E o inovaţie, parte din aportul nostru zilnic la progresul omenirii. Nici să ne spălăm nu e nevoie, sistemele de autocurăţare prin cufundare în fotoliu funcţionează de fiecare dată. Dar voi, doamnelor? Cu ţinutele de zeci de milioane, cu machiajul în culori inventate (magenta nu e culoare!), n-aveţi nevoie decât de două ore. Dacă cerceii nu se asortează cu şireturile, vă întoarceţi în bucla spaţio-temporală din faţa oglinzii. Apropo, ştiţi de ce nu ne machiem? Pentru că nici David al lui Michellagelo nu a fost pictat verde fluorescent!
Cred că un alt defect masculin este atenţia noastră iraţional de ridicată. Chiar şi asa, sorbindu-vă constant fiecare cuvinţel, când ne întrebaţi lucruri inutile precum ‘’Când ne-am cunoscut?”, ‘’Când e ziua mea?” sau ‘’Ai dus gunoiul?’’, preferăm tăcerea. De ce? Păi fetelor, dacă nici atâta lucru nu puteţi reţine, cred că noi ar trebui să ne punem întrebări...
Romantismul e şi el pe lista de calităţi masculine înnăscute. Cand butonăm febrili tastatura, cu gândul la hoardele de zombii de care trebuie să salvăm lumea, voi vă insinuaţi perfid lângă noi şi aruncaţi un: “Iubitule, zi-mi ceva frumos!” Egoiste mici, nu vă mai ajunge ‘’teh uhbesc’’-ul mormăit zilnic?
A fi un amant excepţional nu este o calitate, e un standard al existenţei noastre. Când vă plângeţi că adormim prea repede după, nu realizaţi de fapt că noi ne conservăm inteligent energia, etern vigilenţi pentru un viitor atac.
Pe lângă faptul că suntem mereu împăciuitori (căscatul e un sărut mai lent), avem şi capacitatea de a fi mereu profund raţionali. Da! PlayStationul trebuia cumpărat. Alte întrebări? Măcar dacă n-am fi atât de generoşi. Şi nu, ‘’cum vrei tu’’ nu e un răspuns la întrebarea ‘’Vrei să-ţi iau ceva?’’.
Între noi fie vorba (între noi bărbaţii, evident), ştim foarte bine că ne-am rătăci între budă şi frigider, dacă n-ar fi vocea aia în sufragerie care să spună ‘’Costele, să închizi uşa!!’’. Adevărul e că nu suntem cea mai grozavă invenţie a naturii. Totuşi, nu vom recunoaşte niciodată asta. De ce? Datorită imensei noastre stăpâniri de sine!
P.S: Glumeam şi nu, nu sunt misogin. Glumeam şi nu, nu sunt misogin. Glumeam şi nu, nu sunt misogin. Am scris de trei ori, să înţeleagă şi doamnele :)
|
|
Aș vrea să încep cu o observație - ce urmează după obiceiurile depinde de sex. Adică sunt obiceiuri proaste în ochii femeilor și sunt obiceiuri punct din perspectiva bărbaților (aici se aude sunetul fin al viorilor și savoarea delicată a șantajului emoțional: dacă mă iubești, mă iubești așa cum sunt!).
Femeile discută între ele obiceiurile proaste ale bărbaților în contextul dezvățului și, corectați-mă dacă mă înșel, doar când ajung la limita răbdării. La cât de mult vorbim nu prea dăm din casă obiceiurile consorților, uneori pentru că sunt prea jenante (ți se face rușine de rușinea lui), alteori pentru că e destul de dureros să recunoști că sintagma Făt Frumos nu se referă și la caracter.
Și iată cum apare o altă observație. Lupta cu obiceiurile proaste e una ascunsă. Dovada clară a faptului că se petrece e însă la un click distanță. Zeci de articole îți promit că îți vor arăta cum poți schimba, cizela, îmbunătăți bărbatul din viața ta.
Pe lângă caracterul sisific al acestor inițiative (nu, cuvântul nu e prea mare), genul ăsta de activitate îmi aduce aminte de un banc cu un tanc. Niște oameni de mai multe nații au de construit un tanc cu doar câteva elemente. Surpriză, doar românii sunt capabili. Nici lor nu le-a ieșit din prima, dar s-au hotărât să pilească ce-a ieșit până devine tanc.
La acest pilit doream să ajung! Femeile își asumă cu entuziasm rolul de pilă și astfel se naște cel mai iritant obicei prost al femeilor: cicălitul.
Mulțumită faptului că am locuit 4 ani în cămin și faptului că am un frate mai mare, îmi e indiferent cum e așezat capacul, unde au fost uitate șosetele și de câte ori a fost purtată cămașa.
Cred însă că genul ăsta de obiceiuri proaste intră în categoria 7 ani de acasă și nu mai e rolul meu să fac pe mama grijulie. Bănuiesc că e clar că un bărbat care nu e capabil să-și controleze ”accesele de comoditate” nu merită prea mult timp sau atenție. Dacă lipsesc cu desăvârșire, aș zice că un mulțumesc adresat potențialei soacre - că doar ea l-a crescut - e cel puțin binevenit!
Nu vreau să se înțeleagă din ce am scris mai sus că aș fi un maestru zen și că nu mă enervez. Încerc totuși să-mi îndrept atenția spre lucrurile cu adevărat importante și să semnalez ce mă deranjează mai degrabă cu un banc decât cu un țipăt.
Despre Denisa Pielescu
Denisa lucreaza in publicitate.
|
Pingback: Defectele barbatilor | Krossfire's Blog