|
NU!
Pauze? Ce-s alea pauze? Cum adică “pauze”? Şi mai ales, la ce se referă? Că, după mintea mea îngustă (de fapt, după ceva observaţii făcute în timp), pauzele astea sunt de două feluri: cele pre-conştientizate, şi cele definite ca fiind aşa ceva abia când iau sfârşit. Diferenţa rezidă, în principiu, în tema discuţiei care o precede: “cred că ar fi timpul să luăm o pauză” vs. “Nemernicule! Să nu te mai văd în viaţa mea! Eşti un animal cu stomac quatro-cameral şi copite şi potcoave şi... şi... nu te mai suport! Etc... etc... etc...!”... Şi, sincer, cu toate că prima pare varianta mai decentă – varianta matură, dacă doriţi – ei, fix aia e cea mai nocivă.
Bine, bine. Să şi explic.
Prima formă, aia cu “cred că ar fi timpul”... aia nu e o pauză. Ăla e momentul care defineşte prin absolut sfârşitul pasiunii. O traducere liberă - şi decentă - a replicii respective ar fi “persoana ta nu-mi mai trezeşte nicio trăire interioară. Sincer, momentan reprezinţi doar un coleg de cameră cu care mi-o mai trag ocazional, şi pentru care nici nu mai consider că merită să simulez un orgasm. Lista de activităţi pe care le-aş prefera înaintea unui act sexual sau a unei plimbări romantice cu tine cuprinde, printre altele, spălatul de mână a şosetelor unui regiment de infanterie, număratul din 7 în 7 până la 10003 sau măsurarea acceleraţiei cu care cresc dinţii la iepurii de Angora hrăniţi doar cu salată verde.
Aş prefera să nu te mai simt prin preajmă o perioadă, să văd dacă măcar din punct de vedere social/material mai are rost să ne chinuim unul cu altul – sau, dacă nu unul cu altul, cel puţin eu cu tine.” Ce poate urma de aici? Dacă doar una din persoanele implicate simte aşa, atunci va urma o perioadă în care cealaltă va spera, fără rost, că va reuşi să reaprindă ceva. Deci, nu e o pauză. Ar fi doar perioada de tranziţie de la o relaţie de (cândva) iubire şi... o coabitare fără conţinut. În schimb, dacă ambele sunt de aceeaşi părere, relaţia în sine a luat sfârşit, pentru că niciunul din cei doi nu îl va mai căuta pe celălalt, decât eventual cu scopul de a-i returna o cămaşă şi două replici seci. Deci, din nou, nu e o pauză.
În schimb, a doua variantă, aia cu “Dobitocule, te urăsc!”, dincolo de toate cuvintele grele şi, în viziunea unora, chiar puerile, pleacă totuşi dintr-un puseu sentimental. Încărcătura emoţională e totuşi acolo. Există o rană. Există ceva ce poate fi vindecat. Şi ştim destul de bine că majoritatea rănilor, dacă sunt tratate corespunzător, pot dispărea. În cele mai fericite dintre cazuri chiar fără să rămână cicatrici. Şi, da, când rana e vindecată, concluzia finală va fi că “au luat doar o pauză”. Dar nu a fost o pauză. A fost un moment de redescoperire.
Acu’, să nu mă consideraţi chiar aşa de îngust la minte. Bineînţeles; sunt de acord că există excepţii de la ambele reguli. Dar trebuie să fiţi de acord cu mine că de data asta, termenul de “excepţie” chiar aia înseamnă. Bineînţeles că există persoane care zic că “dragă, cred că ar trebui să luăm o pauză!”, fiind împinse de cine ştie ce împrejurări. Şi care chiar doresc să pună în balanţă aspectele care îi împiedică să fie cu partenerul/partenera. A, stai, cum adică “aspecte care îi împiedică”? Din câte ştiu eu, iubirea nu-i cuantificabilă. Nu o poţi pune în balanţă cu o maşină/casă. Nu o poţi pune în balanţă cu o altă relaţie. Nu o poţi pune în balanţă cu o problemă – aici, chiar dimpotrivă, suportul arătat de celălalt ar trebui să funcţioneze ca liant. O relaţie care e pusă în pericol de aspecte de genul ăsta, sigur nu e bazată pe singurul lucru care ar trebui să o susţină: “Din dragoste”. Cu sau fără Mircea Radu. Oh, stai. Până la urmă asta nu-i o excepţie, nu-i aşa? Pentru că până la urmă tot rău se termină.
Revenind. Nu! Părerea mea? Conceptul de “pauză” (mai ales aia cerută) nu există. Nu atâta timp cât speri că după respectivul time-out totul va fi cu flori şi polen şi inimioare. Alea s-au dus dracului în momentul în care ţi-a încolţit prima oară în minte ideea în sine.
Dar, oh, ce tare mi-ar plăcea să mă contraziceţi.
|
|
Să fii bucătăreasa perfectă, doamna perfectă, amanta perfectă și, mai nou, corporatista perfectă nu e chiar floare la ureche. Cu atât mai puțin cu cât lista de roluri perfecte se lungește la fiecare pas și cu fiecare nouă interacțiune umană în care investim câte puțin din noi.
Așa fiind lucrurile, poate părea logic ca, din când în când, să închizi telefonul, să îți iei concediu, să comanzi chinese, să ții post, să înjuri în trafic sau să vrei o pauză din relația adult-responsabilă în care ești implicată.
Drumul până la pauză e cam complicat. Presupune suficiente investiții de timp, răbdare, planuri comune cât să îți pese. O ceartă sau două, niște neînțelegeri, senzația neplăcută de plafonare sau de singurătate în doi cât să speri că un pic de distanță va cerne sentimentele și va alinia planetele. Poate că pauza e de comun acord, poate unul dintre voi a plâns mai mult sau a regretat mai mult. Ați ajuns totuși în postura în care, sperând că se mai poate repara ceva, faceți un pas înapoi și încercați să priviți lucrurile la rece.
Aici, însă, vine partea dificilă. Odată presiunea eliminată din traseul vieții de zi cu zi, căutarea unor soluții reale, constructive și de durată poate coborî drastic pe lista de priorități. Viața are prostul obicei de a-și sta sieși în cale și o săptămână se poate transforma într-o lună sau mai multe și praful se așează pe cuvinte nespune și acestea riscă să rămână tăcere. În astfel de cazuri, pauza este doar un surogat de despărțire, pe care o tranșează timpul și distanța în locul vostru.
Ca să nu se întâmple asta, câteva sunt ingredientele cu care ar trebui să te înarmezi: răbdare cu tine, cu celălalt, cu diferențele și asemănările dintre voi, sinceritatea de a recunoaște ce te face fericită și, mai ales, ce nu, curajul de a spune ce gândești, respectul pentru ce gândește celălalt, bunăvoința de a repara situația defectă la care ții.
Personal, nu cred în puterea tămăduitoare a unei pauze într-o relație care șchiopătează. Nu cred că distanța poate repara lucruri pe care o discuție sinceră și matură nu le poate repara. Și nu cred că avem suficient timp la dispoziție să ne dăm pauze care să se dovedească, după o vreme prețioasă, doar frecție la picior de lemn.
Despre Anca Pandrea
Anca are 28 de ani, doua afaceri micute, o colectie de bufnite, multe hobby-uri, dor de duca, aparate foto pe film si multe intrebari.
Uneori, rar (cand i se pare ca are raspunsuri), scrie pe http://www.hopsi.eu
|
Pingback: Una cu pauze… « …at clawd's